Flash v1.1

Revin după câteva zile de pauză cauzate de un hard disk foaarte neascultător. O formatare completă va veni cam într-o săptămână, iar probleme nu cred că vor fi decât cu aşteptarea simpaticilor de la RDS pentru a avea net.

Şcoala a început. Oh, the joy.. Cu un diriginte care e printre cei mai buni profesori de mate din oraş şi cu o singură oră de info pe săptămână am ajuns să fim o clasă de mate-info (ideea e că “mate” trebuia să fie muuuult mai mare decât este, şi “info” muuuult mai mic; ceva gen ), vorba unui coleg. Programul de luni fu: “De la 9 la 12, primele trei ore matematică”.

Patru zile, un profesor nou şi o notă. Şi replica zilei (de azi) venită din partea profesoriului de istorie, un tip foarte foarte simpatic de altfel. Aceasta vine în contextul unei discuţii despre “Braveheart”: “..fără istorie n-ai cum să înţelegi complet filmele astea, de ce a făcut ce-a făcut Willam [n.m. William Wallace], sau cum îl chema pe el..” (aproximare, 70% corectă, ideea oricum asta ar fi)

În decurs de numai cinci zile am văzut cele mai penibile partide ale României de când urmăresc fotbalul. Şi la una am avut extraordinara onoare de a o vedea la faţa locului. Şi anume un România – Ţara Galilor 0-3, la tineret. În schimb, alaltăieri am văzut cel mai frumos meci al unei echipe din România în competiţiile din Europa de la Dinamo Kiev – Steaua 1-4 de acum doi ani. CFR Cluj bate, dracu’ ştie cum!, în deplasare la AS Roma (2-1), cu numai trei români în formaţia de start. Feel the contrast?

De multe zile ascult în prostie Death Magnetic, album bun, deşi cam păleşte în faţa albumelor din anii ‘80. Se ridică, însă, la nivelul lui Black Album. 8/10. Review coming soon.

Yawn.

Profesionalism-Pomană 2-0

O situaţie ingrată în grupa C a celei mai puternice competiţii de fotbal din lume ar fi putut deveni biletul pentru intrarea în legendă a naţionalei României, însă a ajuns încă o dovadă a neprofesionalismului românesc; pe scurt, dacă România ar fi învins Olanda, echipă care nu mai putea pierde absolut nimic în afară de câteva sutimi la coeficient în cazul unui rezultat negativ, ar fi mers în faza următoare, indiferent de rezultatul celeilalte partide; în caz de egal, la fel ar fi trebuit să se termine şi cealaltă partidă; în schimb, a jucat cu gândul doar la meciul celălalt, lucru relevat chiar de antrenorul Piţurcă, şi s-a văzut: un 0-2 sec care ne scoate din competiţie şi care, în mod normal, ar trebui să ne dea foarte mult de gândit.

Ce diferenţă a fost între Italia-România şi Olanda-România! În primul, parcă am jucat cu gândul de a le arăta italienilor că românii sunt buni de ceva în ţara lor, dar până la urmă au ajuns să ne înjure şi mai mult, după ce i-a dezavantajat arbitrul Cu Italia chiar s-a jucat pe viaţă şi pe moarte, dar cu Olanda a fost moarte clinică, devenită sigură când s-a aflat la pauză că în celălalt meci o echipă avea deja 90% şanse de victorie (şi asta încă la 0-0, când victoria nu era deloc departe). Ce s-a întâmplat atunci? În loc să se forţeze, au simţit cum presiunea îi sufoca şi, inevitabil, au cedat.

S-a jucat şi cu gândul la pomana care, în gândul nostru, ar fi trebuit să vină sigur. Adică, să fim serioşi! Primul loc le era asigurat, nu mai puteau pierde nimic, parcă mai bine dădeau de noi în semifinale decât de italieni sau de francezi, băgau şi rezervele, ce interese ar fi putut avea pentru ei o victorie?! Cum…? Să arate că sunt profesionişti adevăraţi…? Hai, lasă-mă cu vrăjelile astea, mai suntem noi ca pe vremea lui Ceauşescu, să îşi facă oamenii treaba cum trebuie? Trebuie să gândim înainte, că pomana va veni, nu au ei motive să o păstreze!

Ei, iată că olandezii, în loc să câştige respectul unei singure ţări implicate, au ales să predea o dureroasă lecţie de profesionalism şi, astfel, au câştigat respectul a trei ţări. Iar a patra ce face? 1/2 înjură toţi jucătorii, 1/4 pe Mutu şi pe Piţurcă, 1/8 pe olandezi, 7/128 dau vina pe ghinion, şi doar câţi au mai rămas îi felicită pe batavi. Dintre aceştia, 7/8 o fac din diplomaţie.

Una din puţinele persoane care s-a trezit să ne acuze că nu am fost profesionişti este chiar preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, cel care acum câteva zile visa deja la meciul cu Spania.

În ciuda eşecului, România a impresionat la turneul final, reuşind, ca a treia favorită, să nu piardă cu primele două. Păcat că ultima favorită le-a zdrobit.

Cei care au văzut “Filantropica” îşi pot aminti de memorabila replică a personajului Pavel Puiuţ, şi anume că “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Naţionala a încercat şi ea, timidă, să obţină un pic de milă din partea celor mari; şi sfârşeşte prin a obţine ceva pe care, însă, nu cred că o va valorifica niciodată: o treabă bine făcută.