[sau ce poţi scrie când ai chef să scrii, dar n-ai idei, originalitate sau vocabular sau eviţi deliberat review-ul la "Death Magnetic" ^^]
Pentru că, deşi la început (inevitabil) vor fi certuri, lumea se va obişnui. Va accepta. Şi, astfel, ajung să reziste până la capăt (şi nu doar o singură dată) piese gen “Voodoo Child”, “Comfortably Numb”, “TNT”, “Back in Black”, “Battery”, “Master of Puppets” sau “In the Death Car”, precum şi eventualele piese de negri [aici: aproape tot ce apare nou în mainstream-ul american]. Profesorii ajung să se manifeste şi ei, de la combina scoasă din priză şi ameninţări cu confiscarea, până la câţiva paşi de dans practicaţi în drumul spre catedră, când noi “uităm” să închidem atunci când sună.
Ah, şi pentru că ai o satisfacţie inegalabilă atunci când răsună “Ameno” pe coridoare şi ceilalţi se uită spre clasă cu un evident “WTF?!” imprimat pe feţele lor ^^ . Şi când, eventual, mai vine şi puiul de deputat, cu două clase mai mici, şi întrerupe momentul nostru suprem.
“- Băi, în ce limbă cântă ăştia? Mayaşă? – E latină, băi! – Iaca! De unde ştii că-i latină? Ce înseamnă Ameno? – Amin, mă! [manic laughter time]“
