Me gots tagged!

Am fost “lepsuit”. De Fourtyseven. Care ma intreaba daca am fost furat vreodata in Bucuresti/orasul meu. Well, din cate imi pot aminti, da! O data, in Iasi. And that answers his question!

Acum detaliind, s-a intamplat acum ~2 ani, cand ma intorceam de la bunici, care stateau intr-un alt cartier. In curtea din spatele blocului sunt oprit de un tip, care ma intreaba ce am in sacosa pe care o tineam. Marul discordiei – niste CD-uri care erau *aham*.. strategic amplasate la vedere. Imediat dupa, mi-a smuls-o din mana si a plecat. Un alt necunoscut care era pe acolo m-a oprit din fuga si mi-a spus ca se duce sa-l prinda pe tip, iar eu, copil mare si prost fiind [], chiar l-am crezut. Shame on me.

In rest, am avut norocul de a nu fi furat de mai multe ori. Si cand zic “noroc”, I really mean it! Destule lucruri pe care le-am lasat din neatentie nesupravegheate au ajuns intregi inapoi, ultima oara chiar la ONM-ul de anul asta (aprilie-mai), cand un ceas de mana a stat cam 15 minute in Iulius Mall-ul din Timisoara, chiar la chiuvetele din toaleta barbatilor! Si, surprinzator, nu s-a atins nimeni de el, poate si pentru ca era plin ochi, but still…

Off, si acum tre’ sa dau mai departe? Deocamdata stric jocul si zic pas..

Profesionalism-Pomană 2-0

O situaţie ingrată în grupa C a celei mai puternice competiţii de fotbal din lume ar fi putut deveni biletul pentru intrarea în legendă a naţionalei României, însă a ajuns încă o dovadă a neprofesionalismului românesc; pe scurt, dacă România ar fi învins Olanda, echipă care nu mai putea pierde absolut nimic în afară de câteva sutimi la coeficient în cazul unui rezultat negativ, ar fi mers în faza următoare, indiferent de rezultatul celeilalte partide; în caz de egal, la fel ar fi trebuit să se termine şi cealaltă partidă; în schimb, a jucat cu gândul doar la meciul celălalt, lucru relevat chiar de antrenorul Piţurcă, şi s-a văzut: un 0-2 sec care ne scoate din competiţie şi care, în mod normal, ar trebui să ne dea foarte mult de gândit.

Ce diferenţă a fost între Italia-România şi Olanda-România! În primul, parcă am jucat cu gândul de a le arăta italienilor că românii sunt buni de ceva în ţara lor, dar până la urmă au ajuns să ne înjure şi mai mult, după ce i-a dezavantajat arbitrul Cu Italia chiar s-a jucat pe viaţă şi pe moarte, dar cu Olanda a fost moarte clinică, devenită sigură când s-a aflat la pauză că în celălalt meci o echipă avea deja 90% şanse de victorie (şi asta încă la 0-0, când victoria nu era deloc departe). Ce s-a întâmplat atunci? În loc să se forţeze, au simţit cum presiunea îi sufoca şi, inevitabil, au cedat.

S-a jucat şi cu gândul la pomana care, în gândul nostru, ar fi trebuit să vină sigur. Adică, să fim serioşi! Primul loc le era asigurat, nu mai puteau pierde nimic, parcă mai bine dădeau de noi în semifinale decât de italieni sau de francezi, băgau şi rezervele, ce interese ar fi putut avea pentru ei o victorie?! Cum…? Să arate că sunt profesionişti adevăraţi…? Hai, lasă-mă cu vrăjelile astea, mai suntem noi ca pe vremea lui Ceauşescu, să îşi facă oamenii treaba cum trebuie? Trebuie să gândim înainte, că pomana va veni, nu au ei motive să o păstreze!

Ei, iată că olandezii, în loc să câştige respectul unei singure ţări implicate, au ales să predea o dureroasă lecţie de profesionalism şi, astfel, au câştigat respectul a trei ţări. Iar a patra ce face? 1/2 înjură toţi jucătorii, 1/4 pe Mutu şi pe Piţurcă, 1/8 pe olandezi, 7/128 dau vina pe ghinion, şi doar câţi au mai rămas îi felicită pe batavi. Dintre aceştia, 7/8 o fac din diplomaţie.

Una din puţinele persoane care s-a trezit să ne acuze că nu am fost profesionişti este chiar preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, cel care acum câteva zile visa deja la meciul cu Spania.

În ciuda eşecului, România a impresionat la turneul final, reuşind, ca a treia favorită, să nu piardă cu primele două. Păcat că ultima favorită le-a zdrobit.

Cei care au văzut “Filantropica” îşi pot aminti de memorabila replică a personajului Pavel Puiuţ, şi anume că “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Naţionala a încercat şi ea, timidă, să obţină un pic de milă din partea celor mari; şi sfârşeşte prin a obţine ceva pe care, însă, nu cred că o va valorifica niciodată: o treabă bine făcută.

“Lucrurile importante au nevoie de timp”. Prea mult.

[ce subiect îmi aleg şi eu pentru al doilea post ]

Ultimele estimări ale voturilor pentru primăriile locale mă duc cu gândul la mai multe lucruri: le e frică românilor de schimbări? Depind de ultima impresie? Sau poate că pur şi simplu sunt închişi la minte. [toate astea cu generalizările aferente, pentru care inevitabil am fost deja condamnat, până la aceste paranteze ]

Mai exact, despre ce vorbesc? Despre alegerile pentru Primăria Iaşului, acolo unde PSD-istul Gheorghe Nichita îi ia faţa reprezentantului PD-L, Dumitru Oprea, câştigând 52.9% (teoretic) din voturi şi obţinând un al doilea mandat. Mai jos prezint, după părerea mea de om neformat, atuurile lui Nichita:

1. (şi cam cel mai puternic atu) Tocmai îşi termină un mandat. Funny? Atunci când te gândeşti că, în general, românii nu critică decât regresul (ergo, îi doare-n cot de stagnare), iar Nichita a ţinut oraşul într-o stagnare prelungită, nu mai pare atât de hilar. Şi având în vedere criteriul “Îmi merge bine şi aşa, de ce să risc şi să schimb?”, devine chiar tragic.

2. A făcut în anul electoral cam cât a făcut în ceilalţi trei ani, şi anume: plănuieşte să asfalteze peste tot unde este necesar (şi încă nu-i ajunge anul ăsta! A împărţit în două etape; a doua va avea loc după alegeri, ca să le arate ieşenilor ce “alegere bună” au făcut ei), reface căile de tramvai (şi măcar de le-ar lăţi, să nu se mai zguduie blocurile de fiecare dată când trece un 7 sau un 13! Să se ia exemplu de la Timişoara), s-a ocupat de programul Iaşi 600 (pentru care merită, totuşi, aplauze, dar cam atât), reface clădiri istorice, iluminatul public şi ornamental, a reamenajat părculeţe care în curând vor fi din nou uitate, precum şi o cărticică cu 12 pagini de realizări şi promisiuni în.. 12 domenii. Şi cum oamenii sunt impresionaţi de prima, dar mai ales de ultima impresie…

3. Este preşedinte onorific la clubul de fotbal local. Care, din întâmplare, este şi în prima ligă! Iar antrenorul Ionuţ Popa, care se întâmplă să fie unul din cei mai iubiţi oameni din tot Iaşul pentru felul în care a ţinut în viaţă echipa (dar, din nou, stagnează cu ea, deci nu sunt mulţi cei care sesizează), a declarat (conform ziarelor) că va rămâne la echipă dacă şi numai dacă Nichita rămâne primar, pentru că, vezi Doamne!, el e singurul care mai bagă bani (ironic, chiar Popa şi Nichita au alungat acţionarii care veniseră la club cu mai puţin de patru luni înainte). Ce le mai poţi cere în plus marilor ultraşi care vor şi ei o echipă în prima ligă, ca să se mândrească şi ei cu ceva?

Ultraşi, nu de alta

4. Prezenţa la vot a fost de 31%, ceea ce arată cât de mult le priesc românilor schimbările [din nou, cu generalizările de rigoare...]. A fost zi de duminică, fără căldură mare, secţii în tot oraşul, unde-i baiul? Atitudinea “Lasă să voteze şi alţii, că doar ce-ar conta un singur vot” a prins toţi oamenii, şi se vede… 5.8% din 31% din populaţia cu drept de vot (adică aproximativ 6.000 de voturi din 300.000 posibile şi 100.000 pronunţate) nu e chiar atât de mult… tineretului îi prieşte mai mult schimbarea, însă îi este mult mai lene decât restul [şi nu mai continui, că nu mai am idei]

5. Să fim serioşi, Oprea nu prea are faţă de primar. Dar cel puţin avea un program mult mai elaborat decât Nichita. Ca să nu mai vorbesc de Cristian Adomniţei, care deşi a avut cam cel mai solid program dintre toţi şi este şi cel mai curat, a obţinut mai puţin de 10 procente în primul tur…

Închei totul cu o mică glumă primită pe messenger:

“Q: De câţi PSD-işti ai nevoie pentru a schimba un bec? A: De unul singur, dar în două mandate, pentru că lucrurile importante au nevoie de timp.”

…în altă ordine de idei [dar oarecum legat tot de ce-am spus şi înainte] noţiunea de “primar pe viaţă” prinde noi înţelesuri; astfel, PSD-istul Neculai Ivaşcu, primarul comunei Voineşti din Iaşi de 18 ani, a candidat pentru un nou mandat, prinzând turul doi. Din păcate (sau nu), a murit ieri dimineaţă, dar asta nu l-a oprit, şi chiar a obţinut 50.55% din voturi; adică, a câştigat. Din nou.

Ce mă mai intrigă e că a candidat deşi ştia că suferea de o boală gravă. Şi încă “de foarte mult timp”, ceea ce nu poate decât să… ah, nevermind. Oameni avari cu puterea sunt peste tot, poate că în România sunt mai mulţi decât media.